Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Convergenţa biografiei cu istoria

        de Florea Miu

Cu nedisimulată plăcere a destăinuirii şi autentică vocaţie de povestitor, Gh. Jurgea-Negrileşti a încredinţat literaturii noastre contemporane pagini memorialistice de neuitat, într-o firească şi necesară aplecare spre adevărul istoric i-mediat, trăit la intensitatea vieţii autorului. Volumul Troica amintirilor. Sub patru regi (Ed. Cartea Românească, 2007) se află la a doua ediţie, revăzută şi adăugită prin grija soţiei scriitorului şi prefaţată de prozatorul Constantin Ţoiu.

Din savuroasele evocări ale acestei cărţi se poate percepe fluxul viu al lumii din care descinde, la început de secol XX, cel care avea să devină un fin observator al societăţii mondene şi aristocrate româneşti dinaintea primului război mondial până la 23 august 1944. Este o lume rafinată şi decadentă în acelaşi timp, plină de cele mai alese virtuţi şi totodată viciată, creatoare de valori, dar şi marcată de lentori atavice: „Mulţi boieri moldoveni, după studii strălucite, se cufundau în moleşeala vieţii de moşie. Rosetti Teţcanu (tatăl Marucăi Enescu) se încuia în biroul său pentru a face pasienţe, ştia vreo cincizeci. Această trăsneală am constatat-o la mulţi moldoveni de toate categoriile. În seama cui trebuie pusă? A influenţei ruse, sau poloneze? Dar ifosele de boierie, praful în ochi? Cred că ne vin din Polonia, după cum instabilitatea, violenţa şi talentul naraţiunii, pe care l-am văzut la ţăranii moldoveni, vin de la ruşi.“ (p. 218). Natura spirituală a povestitorului este cultivată în atare condiţii, încă din fragedă pruncie, începând cu severele norme de convieţuire de la Consulatul rus din Galaţi, unde bunicul lui Juk era consul. Fata înaltului demnitar ţarist, Nataşa, căsătorită cu boierul moldovean Paul Jurgea-Negrileşti, îi imprimă copilului – ca şi tatăl, de altfel – o atitudine hedonistă, contemplativă, conformă traiului lipsit de griji şi vieţii îndestulate de care se bucura clasa socială căreia îi aparţineau aceştia. Ipostaza este surprinsă de autor cu oarecare ironie: „Cum trebuie procedat pentru a fi bogat şi să nu faci nimic? Foarte simplu. Să te naşti bogat şi să te căsătoreşti cu o zestre mare. Dacă un om de lume dorea cu tot dinadinsul să muncească, putea să intre în diplomaţie sau în armată, dar atunci numai la cavalerie. Orice derogare însemna degradare, decădere, nu mai erai «om de lume» (p.70). Acestui privilegiu de clasă îi datorează, însă, tânărul Jorjik educaţia sa aleasă, instruirea în familie de care nu oricine putea beneficia şi care genereaz㠄patima pianului, la care, mai târziu, s-a adăugat cea a şahului, ca să nu mai vorbesc de voluptatea visării“ (p. 217). În Galaţiul de început de secol XX al copilăriei, unde se afla reprezentanţa rusă din Comisia Europeană a Dunării, conjunctura este prielnică traiului tihnit, fără lipsuri materiale, tocmai potrivită cultivării în voie a înclinaţiei spre gratuitate, spre reverie: „În liniştea sepulcrală a parcului, cu ferestrele deschise, întins pe o sofa, începeam să citesc, dar curând băgam manualele sub pernă şi rămâneam să visez la călătorii, la locuri îndepărtate“ (ibidem).

Pe acest fundal se conturează figuri memorabile ce i-au tutelat anii copilăriei. Alături de autoritarul bunic dinspre mamă, sunt evocaţi severul Inovici, majordomul consulatului, vardistul Ilie, bucătarul Volovici, cârciumarul Mandrea din Negrileşti (moşia familiei dinspre tată), dar şi domnişoara Florescu, profesoara de română, care „avea păreri apropiate de ale bunicului“ şi era „o intelectuală“, pe când „doamnele de la consulat erau «femei de lume». Ştiau să scrie aproximativ, cântau la pian şi se pricepeau la multe altele“ (p. 28). Automobilul bunicului sau yachtul „Carolus Primus“, pus la dispoziţie de Comisiunea Europeană a Dunării, reflectă şi ele înalta poziţie socială a familiei, ale cărei obiceiuri şi norme de existenţă sunt pe măsura unui asemenea rang: „Trăiam într-o casă unde nimeni nu făcea nimic, consideram eu, afară de mine, care eram foarte ocupat. De dimineaţă mă confruntam cu guvernante, profesori, profesoare care se luptau să mă înveţe limbi străine, româna, matematica, pianul şi câte altele. Doar faţă de domnişoara Florescu, singura persoană în care aveam încredere, mi se întâmpla să izbucnesc: «Doamne, când am să ajung şi eu mare ca să nu mai fac nimic?» În timp ce eu trudeam, bunica şi mama erau prinse într-un vârtej de distracţii. Inovici le spunea «faiflocuri». Auzise de five o’clock. Ceaiurile, dineurile, vizitele şi contravizitele se ţineau lanţ: «Comme c’est ennuyeux de s’amuser!» («Ce plicticos e să te distrezi!»), exclama bunica. Ele se oboseau doar cicălind slugile, în total opt“ (p. 68). În aceast㠄dictatură a convenţionalismului, a arbitrarului“, cum o denumeşte el însuşi, îşi desăvârşeşte autorul o educaţie aleasă, care îi va permite să înregistreze cu acuitate vibraţiile şi nuanţele lumii pe care o străbate.

Liniştea aproape rurală, patriarhală, a Galaţiului din 1913, în care „şuieratul vardistului era prelungit de cadenţa ciubotelor care măsurau caldarâmul“, iar la periferie „câinii insomniaci se istoveau în dialoguri lătrate“, va fi în curând tulburată de sunetul armelor din confruntările primei conflagraţii mondiale a secolului pe care tânărul Jurgea-Negrileşti le observă, evocându-le cu detaşare în complexitatea implicaţiilor politice ale vremii. Planul auctorial, biografic, are însă preponderenţă şi prioritate, autorul insistând pe traseul, în multe privinţe pitoresc, al experienţei proprii de viaţă, al devenirii sale. Iată, de exemplu, prima descindere în universul bucureştean: „Când, pe la nouăsprezece ani, am venit să văd Bucureştiul postbelic, mai exista ceva, de faţadă: Jockey-Clubul avea tot atâtea ifose, la Capşa mai era masa abonaţilor, la Didina Cantacuzino se mai dădeau recepţii, la mătuşa mea, Didina Romalo, soţia doctorului de la Palat, întâlneam tineri care vorbeau limba mea, dar cu care nu mă înţelegeam prea bine. Păreau jerpeliţi, obosiţi înainte de vreme, şi totuşi pe Calea Victoriei sau la Şosea erau multe maşini noi, conduse de tineri zgomotoşi şi bine îmbrăcaţi, către care, la restaurante, se repezeau toţi chelnerii. Se ridica o lume dinamică şi cutezătoare. Erau politicieni, afacerişti, industriaşi, regăţeni, ardeleni, bucovineni etc.“ (p. 71). Nimic din ceea ce însemna înalta societate a acelor decenii nu-i rămâne străin tânărului Gh. Jurgea. Memoria sa formidabilă înregistrează totul, de la cele mai neînsemnate amănunte până la evenimentele capitale din prima jumătate a secolului trecut. Drumul vieţii sale se intersectează adesea cu cel al istoriei pe care o prezintă în ipostaze vii, trăite nemijlocit prin oamenii pe care i-a cunoscut şi întâmplările la care a participat. Verva, stilul spumos, nonşalant, dau savoare textului memorialistic, care surprinde prin directeţe, concizie şi precizie, dar şi prin plasticitatea relatării. Brătianu, Marghilorman, Averescu, însuşi Carol al II-lea, Elena Lupescu, Antonescu şi alte prezenţe ale scenei politice de atunci sunt personajele acestor pagini, după cum în seria evocărilor sunt cuprinse alte numeroase personalităţi de ordin spiritual şi creator: Duiliu Zamfirescu (Duiţă, prieten al familiei), Mateiu Caragiale, Goga, Sadoveanu, N.D. Cocea, Cezar Petrescu, Ion Vinea, Pamfil Şeicaru, mai târziu, prin 1950, chiar Theodor (Toto) Pallady („Boier scăpătat, egoist şi orgolios, acrit de sărăcie, Pallady nu era numai unul dintre cei mai mari artişti ai noştri, dar şi o minte rafinată, foarte pătruns de cultura franceză“). Prezentările sunt nuanţate, pigmentate cu fină ironie şi umor, dincolo de orice schematism sau maliţiozitate. Astfel, în Carol al II-lea zăceau „atâta violenţă, bădărănie, perfidie şi dispreţ, încât nimeni nu mai îndrăznea să-l conteste“, în schimb „cita din Bilete de papagal ale lui Arghezi“ şi „îl adora pe Caragiale“, invitându-l adesea la masă pe Cezar Petrescu, neîntrecut causeur şi intelectual rafinat. Ion Vinea, de care l-a legat pasiunea şahului, este privit cu toată înţelegerea şi cu nedisimulată simpatie. Nu întâmplător, autorul insistă doar asupra secvenţelor ce merită cu adevărat rememorate, căci, aşa cum afirmă soţia-i supravieţuitoare, d-na Doris, „îl plictiseau banalitatea, vorbele goale şi oamenii neinteresaţi“.

Cartea excelează, de altfel, prin viziunea personală, prin verosimilitatea şi veritabilul farmec al naraţiunii care captivează.

© 2007 Revista Ramuri